Se pune problema prostiei ìn mod filozofic, gnoseologic, epistemologic...Un mare maestru al prostiei a fost Socrate, cu al sau " a cunoaste sa nu cunosti ", care ìl facea sa treaca drept cel mai inteligent dintre oameni. Astazi, doi cunoscuti filozofi de la Harvard : Nelson Goodman si Catherine Z. Elgin , au declansat o voga a regindirii prostiei umane. Ei sustin ca prostia favorizeaza cunoasterea ìn timp ce inteligenta o ìmblìnzeste ; prostia protejeaza si inteligenta epuizeaza. Spun ca inutilitatea deductiva a inteligentei e acelasi lucru cu pozitia stoicului care crede ca nimeni nu stie nimic si de aceea prostii nu sìnt cu nimic dezavantajati ìn fata celorlalti. Dar si mai uluitor e asta : calitatile mintii precum sensibilitatea, amplitudinea comprehensiunii, perspicacitatea se intersecteaza cu satisfactia de avea capacitatea odihnei ìn cunoastere, indivizii dotati cu aceasta calitate avìnd un avantaj teoretic deductiv ( drace, prostii au creierul mai odihnit, si de aceea pot avea o capacitate deductiva mai proaspata ! ). Deci, cu cìt esti mai inteligent cu atìt e mai aproape odihna creierului, adica cretinitatea. Concluzia lor este ca nu trebuie limitata epistemologia numai la studiul teoriilor cunoasterii ci si ìn noncunoastere, acolo unde nu se stie nimic. Asa ne putem explica cum Socrate era considerat cel mai ìntelept dintre oameni ; el stia si ceea ce ceilalti nu stiau ca stiu si nimeni nu putea sa-i demonstreze contrariul pentru ca nu aveau instrumentele necesare.
Nessun commento:
Posta un commento