Persoanele care nu le putem avea lìnga noi le purtam ìnlauntru.Ne nastem,traim,murim.E natural.Ce se ìntìmpla cìnd refuzi o pierdere ? Ce se ìntìmpla cìnd ìti moare cineva scump si refuzi sa crezi ? Dupa moartea cuiva drag esti ìntr-o stare de inepuizabila durere, o stare de doliu.Cìt ar trebui sa dureze un doliu pentru a nu deveni o stare patologica ? In ultimul timp ne-au murit mari prieteni, cunoscuti personal sau numai din lecturi : Mircea Horia Simionescu, Fanus Neagu, Valeriu Anania, Ion Zubascu.Vreau sa-l evoc aici pe Ion Zubascu.L-am cunoscut personal, prin 1986, la Tìrgu Neamt, pe vremea cìnd Daniel Corbu patrona spectacolele "Puncte Cardinale" si "Colocviile de poezie".Intr-o sìmbata seara,tìrziu, dupa tot potopul artistic de peste zi, ne-am retras ìn apartamentul lui Daniel.Ca fost membru al cenaclului "Flacara", Zubascu era o legenda.In acea seara avea cu el o vioara.Am spus bine, nu o chitara ci o vioara.A ìnceput o noapte a vrajilor nordice, profunda.Doinele Maramuresului, curgeau ca niste lacrimi din vioara lui, acolo, la ultimul etaj, ìn locul de unde ìncepea cerul.Daniel, ìn acea perioada scria "Preludii pentru trompeta si patru pereti".S-a citit, s-a dialogat, fiecare s-a ìnfruptat din sufletul celuilalt.Spre dimineata, cu inepuizabilul sau talent, ne-a imortalizat pe hìrtie, facìndu-ne din creion cìte un portret.Zubascu era un om cu "sira spinarii dreapta", ferm si blìnd ìn acelasi timp.
Ca poet respira aerul generatiei '80, desi era o "tìra" mai vìrstnic.Sentimentul care ìl am peste timp despre el : admiratie.Ca om al spectacolului, dincolo de scena, el ìnsusi era un spectacol.In acea perioada lucra ca redactor la "Flacara pentru minte, inima si literatura" si ìmi aduc aminte ca, a doua zi a cules date despre un personaj celebru din Tìrg: Bejan - "generalul" cu trei trasuri si sase cai, omul care si-a facut fotografii, ìnscenìndu-si propria moarte, platind bocitoare,preot si fanfara.Daca lacrimile pentru Bejan au fost false, cele pentru Ion Zubascu sìnt adevarate si fara mìngìiere.Acolo, ìntr-un colt acasa, mai am ìnca desenul cu autograful lui.El a plecat.Ramìn cartile, provocatoare si austere ca niste biserici din Maramures, mereu deschise, asteptìnd sa le trecem pragul.
Nessun commento:
Posta un commento