( din FERFIN ) Gìndeam negru.De ce ? Pentru ca : daca m-as fi gìndit la privighetori as fi fost ipocrit.O situatie grava impune o gìndire grava.Fiecare pas pe care ìl faceam pe trepte era ca un bici pentru sistemul nervos.Nu puteam spune bancuri cu Bula pironit ìn scaunul cu rotile.Pentru mine nu era terapeutic.Altii suportau florile pe noptiera ìn salon, eu nu.In acele conditii, gìndul negru era ca un fortificant.E o arma potrivita ìmpotriva adevaratelor maladii psihice, ìmpotriva slabiciunii vointei.E ca otrava lui Rasputin, ca veninul folosit ìn artele martiale.Luata ìn cantitati juste zi de zi, corpul se obisnuieste cu ea.Se pot consuma doze mortale pentru altii.E o calitate care te face semizeu terestru.Exact ìn acelasi mod actioneaza otrava sufletului : gìndul negru.Meditìndu-l zilnic, ridicam o cetate a luciditatii ìn mijlocul constiintei.Devenea gardianul ei ìmpotriva futilitatii, disiparii ìn banal si efemer ; o disclipina, o facea mai eficace.Amplifica vointa.Daca cineva ìncerca sa se apropie de mine, simtea imediat aerul sau rece.Nu eram ìmbietor poate si din cauza fetei mele "patrate", cum zicea mama, a chipului dur, cu sprìncenele mereu ìncruntate.Cineva trebuia sa ma survoleze de cìteva ori ca sa aterizeze.Otrava opusa, conform gìndului meu negru, este cea care l-a ucis pe Napoleon.Mentalitatea lui de soldat ìnvingator l-a facut sa uite de banalitatea raului, de viclenia criminala a creatorilor de aparente.Si-a baut linistit ìn fiecare dimineata ceaiul cu arsenic.Eu nu eram nici unul nici altul, dar ìmi consumam portia mea zilnica de otrava, gìndul meu negru : daca, doamne fereste muream, care era conditia mea postumana ? O ìntrebare inutila, dar care ma ajuta la asaltul scarilor.Imi exercitam cu vointa parcursul.Intr-o alta dimineata, pentru ca aveam grave probleme si cu echilibrul, am urcat golgota cu spatele, si am coborìt-o la fel.In acest mod reobisnuiam organismul cu o miscare instinctuala : de a calca pe ceva ce nu vad.Foarte greu.Ma dezechilibram si luam balustrada ìn brate, dar gìndul meu era tot la conditia umana a mortilor.Nu pentru ca ma credeam un mic si ridicol dumnezeu, ci pentru ca exista ceva care m-a facut sa ìnteleg ca si mort voi trai.Cum e posibil, s-ar strìmba eunucii spiritului ? E posibil.Am scris ìntr-o seara Cìntecul de leagan al mortului.M-am ìntrebat ce s-ar ìntìmpla daca, dupa ce mor, ìn urma sicriului meu nu ar fi numai persoanele care m-au iubit, ci si obiectele care le-am iubit, care le-am atins si folosit cel mai mult ìn viata.In urma mea ar fi fost un lung sir de carti, caiete,pixuri si la urma, la urma de tot si acel scaun cu rotile gol.Toate aceste lucruri ramìn ìn urma mea, cum va putea ramìne poate si Diavolul domestic, cartea pe care o scriam atunci.In ea se nastea o alta viata a mea, mai lunga poate decìt fumul carnii.Stiu ca scheletele nu au aripi, dar reiterez ca cel mai important lucru ìntr-o viata e moartea.Moartea naturala este ìnceputul celeilalte vieti, ìn cazul meu, viata Diavolului domestic.Ar fi un destin al meu postuman, destinul a tot ce ramìne valabil din mine.Urcìnd si coborìnd golgota de la capatul holului, luptam pentru aceasta viata pentru a o crea pe cealalta.Am aflat ca nu ma tine ìn viata numai frica de moarte ci si altceva : dorinta de a trai dincolo de moarte scriind, de a condimenta si eu marea si eterna ciorba universala,spirituala a umanitatii.Neuronii nu-mi faceau spume negre.Eram mai lucid.Aveam snurul negru care lega lucrurile.O confutatie era rezolvata.Pentru a fi compatibil pe golgota mi-am gasit imediat un alt argument inutil, dar care m-ar fi facut fericit sa-l gìndesc, ca toate celelalte inutilitati care m-au facut fericit : Teoria Ultimului.
CINTECUL DE LEAGAN AL MORTULUI
Am un ciudat presentiment al absentei
ce-ar fi daca la ìnmormìntarea mea
nu vor fi oamenii care m-au iubit
ci obiectele, lucrurile pe care le-am atins
le-am iubit cel mai mult ?
Nu m-am gìndit niciodata la asta.
Ce-ar fi urma sicriului meu ?
Cred ca un lung sir de carti tacute
un pìlc de creioane si pixuri
un teanc de foi mìzgalite.
Nu stiu daca lucrurile plìng
dupa moartea unui poet
dar sìnt sigur ca nu va fi
o betie a simturilor
nu vor fi lacrimi
va fi doar un cìntec de leagan
nesfìrsit si trist
un cìntec de adormit mortii
pe care voi ìncepe sa-l murmur
chiar de acum , asa ,
sa ma prinda moartea cìntìnd, scriind...
Nessun commento:
Posta un commento