GOLGOTA DE LA CAPATUL SCARILOR

( din FERFIN ) Problema reala care ma chinuia era sa scap de "sedia a rotelle"( scaunul cu rotile ).De ce sa ma consider un distrus, un zero ? Am salvat pe altul si nu ma pot salva pe mine ? Am hotarìt sa-mi creez, sa-mi caut o golgota.Fara penitenta nu ajungi nicaieri.Am gasit-o la capatul holului.O scara cu 11 trepte ( iarasi fatalul si incredibilul 11 ).O scara care lasa jos geriatria iar sus dadea pe acoperisul spitalului.Daca deschideai usa ìncepea cerul.De trei ori pe zi scaunul cu rotile era gol la capatul scarilor.Ma tineam de balustrada.Urcam si coboram blestemìnd scaunul sa ramìna gol.Numaram.Numarul infinit al numerelor naturale pozitive, pentru mine, se oprise la 11.Numaram si compuneam ìn gind poezie.Nu faceam golgota de rìs.Asa s-a nascut "Diavolul domestic".O carte a exorcizarii si salvarii.Mi-am pus conditia umana la ìncercare.Asa am scris : Sanctificarea absentei, Crucea si spatele, Improvizarea unui infern, Idila c-un demon, Lectura unui certificat de deces, Vis anatomic ( moartea continua )...Nu transpiram de cretinatate, ci ma urlam pe mine ìnsumi ìn camera acustica a poeziei.Programul era fix.Dimineata ìntre 8 si 10 ( ìnainte de vizita medicului ), dupa-amiaza ìntre 16 si 18 si seara dupà cina.La aceste ore eram pe golgota de la capatul holului.ìncapatìnat si disciplinat ìn exterior.In interior practicam o libertate permisa de tenebre.Un comportament din care, ìn mod eronat, ìncercam sa-mi fac reguli.Prea multe reguli.Am aflat ca prea multe reguli nu dau nici o regula, ca libertatea e number one dar  numarul doi e propria limita, de orice natura.Oricum poezia era cel mai puternic medicament.Mai ciufut decìt toate fleburile, rivotrilurile si traquiliturile la un loc.Faceam poetoterapie, terapie culturala.Poezia era un determinism mental, reìnviat de pe vremea copilariei, pe cìnd frecventam rugaciunea ìn fiecare moment important al zilei : dimineata ìnainte de a pleca la scoala, dupà fiecare masa si seara ìnainte de culcare.Ingerii, sfintii si arhanghelii erau pazitorii mei.Le ceream ajutorul, gratuit si inutil.Eu pe atunci zburam ca un fluture pe cìmpuri.Fara nici un ajutor.Acum ìnsa, aveam nevoie de-a dreptul.Prin mintea mea bìntuiau scari, scari, scari la infinit, funebre.Spitalul era o fantasma.Nici nu ma gìndeam ca mai era cineva ìn salon.Nici macar indianul.Pentru mine lumea era deocamdata moarta.Ma gìndeam la conditia umana a mortilor.